Legende

Frumoasa Cindrelului

Așa spuneau bătrânii cei mai vechi de ani și vedeți doar,… nici eu nu mai am fir de păr negru în barbă, că pe locurile astea cu plaiuri luminate de podoabele ce ne-au fost hărăzite, demult de tot , de peste muuulte veacuri, ar fi ciobănit un flăcău fățos, cu minte multă și harnic din cale-afară, pe nume Cindrel. Și cum l-a văzut într-o zi fata unui uriaș – ca-am uitat să vă spun , pe-atunci uriașii stăpâneau lumea aceea – i-a căzut drag fetii de nici noapte nu mai putea dormi de dragu’ lui. S-a purtat ea câtăva vreme cu suspine multe și dosită prin jnepeni măcar să-l vadă coborând mânzările la Stâna din Coastă, până-n într-o zi. Atunci, hotărâtă, i-a zâs lui tată-so: să știi tată că mi-o căzut drag ficioru ăsta de-l cheamă Cindrel și fără el io nu mai pot viețui. Fă bine și adă-mi-l și să mi-l faci soț pe cât o trăi. Uriașu, numai pe fata asta o avea ș-i era dragă peste măsură. Acum, ce să fi făcut? O luă pe lăsători și poteci priporoase în sus pe-o gugă înierbată să-l caute pe Cindrel plecat cu cioporu’ lui de oi. N-ar fi fost alt bai numa că Cindrel avea și el o fată în sat de care-i era dragă, de când se știa el ficior. Da’ fata asta a lui, atât era de frumoasă că tătă lumea numa Frumoasa îi zicea, și-atât. Chiar dacă va fi avut și-un nume lumesc. Ori veți ști și voi, că atunci când îți vine ceasu’ să – ți iasă în cale părechea îi ca în cântecu cela „Și pe ploaie și pe vânt/ Tot cu doru mândrii în gând”. Or tocmai asta o fost pricina care i-o și adus pieire lui Cindrel. Că ce so fi gândit uriașu, când o văzut că nu-i cale de înțelegere cu Cindrel? Dacă trăiește el io nu mai am fată. Dacă îl răpun îl va uita că nu-l mai vede zâ de zâ. Ce s-o fi ales de fata uriașului după întâmplare nimeni – nimeni nu-și mai aduce aminte. Că atunci totă suflarea satelor, până hăăăăt departe, auzind cum și ce o fost a venit în fânațu cela unde la răpus uriașu pe Cindrel. Fiecare o pus pe trupu lui ba o mână de pământ, ba o lespede și uite așa vreme după vreme și oameni după oameni au înălțat acolo un munte frumos, mai tot spuzit de flori bine mirositoare. Iar vârfu acela de munte, care-i poartă și azi, peste atâtea vremi, îi mai înalt decât toți ceilalți munți – cât poți cuprinde cu ochii. Frumoasa, de la priveghiu de multe zile și nopți la trupul iubitului ei n-a mai plecat. Și-a tot plâns, și-atâta a plâns că din lacrimi, la poalele muntelui, s-au strâns două iezere cu ape limpezi și albastre ca ochii ei fără asemănare. Iar în locul în care a stat ea amar de vreme să îl plângă pe Cindrel oameni l-au numit Frumoasa și așa îl știe lumea și acum. Ca să vedeți și voi cum până-n urmă au rămas ei, unu lipit de celălalt, ca să fie împreună până la sfârșitul veacurilor.
Undeva, mai la vale de vârfurile Cindrel și Frumoasa, a fost găsit un stei înaltă de cremene, ca un monument măreț, înnegrită acum de vremi. Are forma unei mese înalte pe care se poate mânca. Zice-se că ar fi fost masa pe care prânzea uriașu care l-a răpus pe Cindrel. Pe cele vremuri oamenii îi numeau pe uriași jidovi, nume venit bag-sama de la uriașu Goliat, răpus de știutu David din Cartea Sfânta. Așa că i-au spus acelei stânci, ce o poate vedea oricine, până-n ziua de azi – „Masa Jidovului”.

Al. Constantinescu