Istorie

Istoria acestei comune este strâns legată de cea a comunei Răşinari. Până în 1928 Rîu-Sadului era un mic cătun ce aparţinea din punct de vedere administrativ de comuna Răşinari.  Înfiinţarea satului Rîu-Sadului pe aceste locuri trebuie analizată şi cercetată în istoria comunei Răşinari. Satul Răşinari este prin cultura lui şi prin tradiţiile păstrate una din cele mai vechi aşezări ţărăneşti din ţinutul Sibiului; înainte de a se fi întemeiat Sibiul, răşinărenii trăiau pe valea Ştezei din vinderea răşinei şi creşterea animalelor. Aceasta se poate să fie originea numelui satului şi a locuitorilor. O altă ipoteză evocată de cel mai mare monograf al secolului nostru, Victor Păcală, ar fi că numele satului ar veni de la râul ce face graniţa dintre Răşinari şi Cisnădioara numit “Riuşor”, pe parcurs schimbat în “Riuşoreni”, “Ruşunari” – “Răşinari”.

Cel mai vechi document ce atestă existenţa satului Răşinari datează din 1204, prin el, regelea Emeric acordându-i lui Ioan Latinul din villa Riuetel, şi la toţi “erezii” săi, scutirea de orice impozite precum şi alte privilegii nobiliare, toate aceste favoruri fiind pentru serviciile aduse în semn de răsplată şi în schmbul unei îndatoriri: aceea de a apăra graniţa şi a presta serviciul militar. Conducerea satului era asigurată de judele lor şi ajutorii  acestuia care erau aleşi de obşte prin vot; astfel ca ajutori ai judelui îi găsim pe juraţi, vornici, pristavi, vătavi, etc.

De-a lungul timpului s-au ivit numeroase conflicte între răşinăreni şi conducătorii satelor din jur şi mai cu deosebire cu conducerea Sibiului reprezentată de Universitatea săsească. Aceasta din urmă, având în spate interesele economice ale păturii conducătoare săseşti  a  Sibiului a încercat timp de secole să reducă averea răşinărenilor care stăpâneau o mulţime de munţi şi păduri, considerându-se pe bună dreptate oameni liberi, stăpâni pe avutul  şi pe credinţa lor. Lupta pentru apărarea avutului strămoşesc a fost dură ducându-se pe toate planurile.

În sec. al XVII-lea ca o consecinţă a multelor războaie şi a proastei administraţii populaţia întregului ţinut s-a confruntat atât cu o epidemie de ciumă iar parcă “blestemul” nu ar fI fost suficient această epidemie s-a suprapus peste foametea care a îndemnat oamenii la disperare să culeagă de pe câmp rădăcinile iar prin păduri să rătăcească după jirul nemâncat de porcii mistreţi. Spre sfârşitul sec. al XVII-lea răşinărenii pierd strămoşeştile libertăţi şi ajung din comună liberă în comună-anexă a Sibiului. Această apogeu a fost atins în vremea lui Iohannes Sachs de Harteneck, comite al saşilor şi primar al Sibiului (1697-1701).

Primii locuitori care au emigrat din Răşinari şi s-au aşezat pe valea râului Sadu se numeau: Ciupar, Bebera, Maelat şi Fleschin, iar numele lor îl poartă şi astăzi cele patru cătune din care se compune comuna.  La începutul sec. XVII-lea, mai precis în anii 1600-1620, aceştia au părăsit Răşinariul şi s-au aşezat pe în aceste locuri, stăpânind liniştiţi şi singuri mari întinderi de coaste de dealuri şi păduri,  construindu-şi colibe de lemn în care să-şi poată duce viaţa.

În anul 1726, sunt menţionate măsurile pe care  magistratul dorea să le ia împotriva tuturor răşinărenilor care părăseau satul pentru a se aşeza într-un loc  liber între Răşinari şi Poplaca. În acest an o parte din răşinăreni s-au hotărât şi ei să-şi părăsească obştea şi să se stabilească căminul pe valea râului Sadu, alături de cele 7-10 familii deja stabilite în vale. Astfel ei şi-au luat turmele de oi, vacile şi caprele şi au părăsit şi ei locurile de baştină.

În sec. al XVIII, emigranţii răşinăreni ce s-au aşezat pe valea râului Sadu au simţit nevoia să-şi înlocuiască colibele de lemn şi şi-au construit case mai stabile şi temeinice, astfel încât la 1800 se putea vorbi de un veritabil sat cu circa 150-170 de familii, căruia i s-a dat numele după numele râului Sadu. În 1864, a fost construită şcoala mixtă din cătun, de comuna Raşinari; localul şcolii a fost din bârne pe un fundament de piatră şi cu acoperiş de şindrilă.

La începutul secolului nostru (1900) satul a atins un număr de 190 de familii, fiind condus de comuna Răşinari. Era  un cătun subordonat administrativ comunei, orice chestiune de ordin administrativ şi orice litigiu se rezolva de conducătorii comunei Răşinari.

În 1892, pentru soluţionarea mai operativă a problemelor, conducerea Răşinariului a numit un ajutor de primar al comunei, în persoana lui Ioan Cândea din Râul-Sadului, care avea competenţa şi obligaţia să rezolve toate chestiunile urgente şi supunea problemele de innteres local conducerii comunei. Problemele cu care se confrunta, în toată această perioadă, “cătunul” erau mari, gospodăria comunală condusă din Răşinari, dovedind în nenumărate cazuri că nu răspunde solicitărilor locuitorilor satului, fapt ce a nemulţumit deseori populaţia de pe valea Sadului.